Cum te transforma dragostea

         Ati aruncat vreodata o privire in urma, pentru a va reaminti cum erati inainte de a va indragosti prima data? Sau v-ati gandit cat de mult v-a schimbat prima dragoste, cat din persoana care erati inainte de a iubi prima data a mai ramas dupa ce acea iubire s-a stins? 

         Octavian Paler spunea: “Cine iubeste si este iubit nu va mai fi niciodata acelasi om ca inainte”. 

         Nu stiu de ce, dar atunci cand am citit aforismul de mai sus, m-am gandit la o fosta colega de serviciu. De ce tocmai la ea? Poate pentru ca mi s-a parut ca ea s-a transformat foarte mult dupa ce a intalnit dragostea, poate mai mult decat alte persoane cunoscute. Este vorba de o colega care, la vremea aceea, trecuse de 50 de ani. Nu fusese maritata niciodata si colegii toti o cunosteau ca “domnisoara”. Asa ii placea mereu sa se prezinte. Cand i se adresa cineva cu “Doamna X”, ea tinea sa precizeze, pe un ton apasat: “Dom-ni-soa-ra!”.
Asa incat acum toata institutia o cunostea ca “Domnisoara X”. Era o femeie foarte retrasa si care nu intra in discutii cu colegii ori colegele decat pe plan profesional si atat. Foarte rar fusese vazuta zambind; multi se intrebau daca stia sa zambeasca. Toata lumea o ironiza si era destul de marginalizata, desi pe plan profesional era respectata. Ei bine, tin minte ca a venit intr-o zi la serviciu complet transformata, sau cel putin asa mi s-a parut mie. Am vazut la ea o lumina in priviri, ceva ce scanteia, parea cu totul alta. M-am uitat in jur: ceilalti colegi nu pareau sa fi observat ceva, asa incat nici eu nu am spus nimic. M-am gandit ca, probabil, a primit vreo veste buna de undeva. In zilele urmatoare, aceasta transformare nu a mai trecut neobservata; cei din jur zambeau, isi faceau cu ochiul, incercau sa o traga de limba ce se petrece; ciudat a fost faptul ca le-a raspuns colegilor - la inceput in doi peri, e drept - dar mai apoi a inceput sa glumeasca cu ceilalti, sa zambeasca; toata lumea era uluita: ce se intamplase? Incepusera sa o “ïntepe”, sa o “piste” cu diferite aluzii, dar se facea ca nu le pricepe. Dupa ce s-a distrat o vreme observand reactia celor din jur, ne-a uimit pe toti cand, cateva zile mai tarziu, raspunzand unei noi “intepaturi”, ne-a spus, zambind sagalnic: “Gata, de acum puteti sa-mi spuneti Doamna!” 

         Va dati seama ce vacarm s-a iscat in birou, ce vuiet, cate glasuri unul peste altul, intrebari mai mult sau mai putin retorice… iar colega noastra statea intr-un colt al incaperii, pe un scaun, si savura, zambind, uimirea de pe chipurile noastre… 

         Ei bine, a fost – cel putin pana in ziua de astazi – cea mai mare transformare datorata dragostei pe care am observat-o la o persoana! Veti spune, poate, ca nu a fost vorba, in cazul ei, decat de o noutate pe plan fizic, nu neaparat si emotional, dar stiu ca nu a fost asa; se citea pe chipul ei dragostea! Nu stiu daca era prima data cand era indragostita, asta nimeni de acolo nu avea de unde sa stie, fiind, asa cum spuneam, o femeie retrasa. Poate mai iubise vreodata, in tinerete, dar fusese dezamagita si hotarase sa nu mai repete experienta… cine stie? Lumea isi pusese si aceasta intrebare, tot asa, mai pe la colturi… oricum, colega mea era genul femeii educate din epoca victoriana, inchisa, sobra in tinuta, in priviri, in vorba, in conceptii, care parca atunci facea primii pasi, usori, nesiguri, in secolul al XX-lea, care era, de-acum, pe sfarsite (cum spuneam, e o intamplare mai veche...).

   Sigur, dincolo de ironiile inevitabile ramane, totusi, evidenta transformarea pe care o sufera o persoana indragostita! I se citeste in priviri, in mers, in vorba, in ras, in tot ceea ceea ce spune si face, in felul in care se misca si in care incearca sa prinda o raza de soare in privire! 

         Trebuie sa recunosc ca m-am mai gandit, chiar dupa ce am plecat de la acel loc de munca, ce mai face fosta mea colega, cea care asteptase cinci decenii ca sa gaseasca dragostea (sau sa fie gasita de ea?). Nu am putut sa nu ma gandesc la felul in care s-a simtit in perioada aceea: pe de o parte, fericita ca a descoperit dragostea, pe de alta parte, insa, sunt convinsa ca, aruncand o privire in urma, s-a gandit, cu regret, cat a pierdut in viata prin faptul ca a stat departe de dragoste… Si ma gandesc acum la ce spunea Nicolas Chamfort: “Dragostea este ca bolile contagioase. Cu cat te temi mai mult de ea, cu atat esti mai expus”. 

 ... Poate daca fostei “Domnisoare X” nu i-ar mai fi fost atat de teama de ea, nu ar mai fi respins-o si ar fi lasat-o sa se apropie de ea, ne-ar fi cerut mai demult sa-i spunem “Doamna X”… 

         Dar sa vedem cum te mai poate transforma dragostea: potrivit lui John Weiners, aceasta poate lasa si urme… fizice: “Odata, am tinut dragostea in palma mainii. Uite-i liniile.” (poate de aici si ghicitul in palma, mai stii?!). 

         Camil Petrescu remarca cum “Dragostea transformă pe cel ce iubeşte în sclavul celui iubit”. E drept, el doar a pus pe hartie acest lucru, ca de remarcat, l-au remarcat toti cei indragostiti… 

         Dar haideti sa privim acum si partea amuzanta a modului in care te transforma dragostea: 

* Doi indragostiti intr-o noapte calda, de vara, admirand un superb cer instelat. Romantismul pluteste in aer. 

Ea: - Uite, iubitule, cate stele sunt pe cer! 

El: - Ihi! Cacalau! 

* Sotia: Hai sa iesim seara asta in oras sa ne distram! 

  Sotul: De acord. Dar daca ajungi acasa inaintea mea, sa-mi lasi lumina aprinsa in hol.